Motive geometrice sau florale?
Pentru a avea o imagine şi mai clară a ceea ce reprezintă crestătura trebuie amintit, în treacăt, formele încrestate în lemn. Crestătura, prin definiţie, foloseşte doar formele geometrice, de aceea toți specialiștii au afirmat că geometria e specifică crestăturii.
„Izvoadele crestate sânt curat româneşti, cu caracter geometric, fără amestecul florilor specifice Secuilor. […] De asemenea, sculptura în lemn a Românilor nu cunoaşte decât ornamentele geometrice, cari constrastează cu sculpturile înflorate ale conlocuitorilor unguri.”[1]
„Studiul ornamentelor româneşti […] relevă că în arta noastră tradiţională acest mod de tratare se caracterizează mai ales printr-un geometrism drept linear lipsit de rigiditate, printr-un rafinament delicat şi necăutat, printr-o redare rarefiată a elementelor în cadrul motivelor şi a acestora în cuprinsul compoziţiilor, printr-o invenţie figurativă mai simplă, mai sobră şi mai reţinută, preluând şi valorificând tradiţii geometrice autohtone traco – dacice strămoşeşti carpato – danubiene şi sud – est europene bizantine.” (V. Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato – danubiene, prima ediţie românească, 1937, p.34 – 36)[2]
Este adevărat că motivele sau compoziţiile ornamentale, în timp, sunt supuse unui proces de transformare, încât substructurile lor pierd sau dobândesc anumite componente. Dar „ele nu-şi modifică de fiecare dată în mod sensibil structura specifică. Nici statutul şi măsura ce caracterizează fondul principal ornamental, nu de puţine ori calităţile lor esenţiale supravieţuind secole sau chiar milenii de-a rândul. Această continuitate structurală este păstrată mai lesne în cazul transpunerilor geometrice, decât în al celor negeometrice.”
Moștenirea tracică în ornamentica noastră geometrică
Despre vechimea acestei arte și mai ales a formelor geometrice a crestăturii în lemn, vorbeşte şi Gh. Pavelescu. El aduce în atenţie pe N. Iorga şi Al. Tzigara-Samurcaș care susțin „moștenirea tracică în ornamentica noastră geometrică”. Moștenire care vorbește „de o legătură directă dintre strămoșii preistorici şi țăranul român din zilele noastre.”
Crestătura nu caută efecte surprinzătoare. „Ea se sprijină pe principiile fundamentale ale geometriei şi, mulţămindu-se cu nenumăratele combinaţii ce izvorăsc în mod firesc din aprofundarea acestor principii, nu face împrumuturi lăturalnice.”[3]
Răspândirea semnelor solare pe întreg teritoriul românesc, într-o mare varietate de forme geometrice şi, mai ales, în aproape toate domeniile artei populare, se explică prin „continuitatea acestui străvechi fond de reprezentări tradiţionale păstrate de o populaţie românească ce n-a părăsit niciodată pământul său”.[4]
[1] Alexandru Tzigara-Samurcaş, Izvoade de crestături ale ţăranului român, pag. 8 – 9. [2] Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p. 49. [3] Alexandru Tzigara-Samurcaş, Izvoade de crestături ale ţăranului român, pag. 17. [4]Paul Petrescu, Semnele solare în arta populară din România, SCIA, Nr. 12, 1966, p. 187 – 207.
