Titlul „DĂLTUIND SECOLELE – Povestea unui Prometeu modern” a fost iscălit de Roxana – Ioana Ancuța, de la revista Taifasuri, în urma unui interviu pe care îl poți citi mai jos:
Unde rumegușul dansează cu lumina și fiecare bucată de lemn spune o poveste, Ciprian Șoim stăpânește arta de a vorbi prin tăcere. El nu sculptează doar forme, ci și timp: fiecare crestătură este un răspuns la o întrebare pusă de inelele copacului, transformând materia brută în simboluri care au supraviețuit civilizațiilor. Iar arta crestăturii în lemn nu stă în daltă, ci în înțelegerea că lemnul – ca oamenii – are o memorie proprie. Și fiecare fibră este o carte despre viață, iar artistul este doar un translator al tainelor naturii.
Crestătura în lemn este văzută adesea ca un meșteșug popular. Așa considerați și dumneavoastră?
Dicționarul limbii române definește meșteșugul ca o meserie, ca o profesie, ca o îndeletnicire, sau / și ca o abilitate, îndemânare sau talent. Meșteșugul popular este în percepția colectivă, după înțelegerea mea, o îndeletnicire pe care o realizează meșterii populari și care mereu se raportează la cei dinaintea lor, la părinți sau bunici, dar fără să meargă mai adânc pe firul istoriei, și fără să pătrundă în profunzimea elementelor și a obiectelor pe care le reproduc sau chiar le creează.
Prea puțini meșteri populari, crestători în lemn, ați auzit să vă vorbească despre Alexandru Tzigara-Samurcaș. Despre istoricul de artă, etnograful, muzeologul, despre „părintele Muzeului de la Șosea” adică al Muzeului Țăranului Român și despre trimiterile pe care le face el la crestătura sau creatorii de acum 100 de ani. De remarcat că în albumul pe care l-a publicat în 1928, Izvoade de Crestături ale Țăranului Român, el vorbește despre „artiști populari” și nu „meșteri populari”. „Artiștii noștri populari sunt demni și direcți descendenți ai legendarilor Traci – primii locuitori ai patriei noastre de azi – lăudați chiar de legendarul Homer pentru arta uimitoare cu care încrustau armele și scuturile lor. Din acele vremuri îndepărtate, arta de pe malurile Dunării se distingea prin abstracțiunea ornamentelor, care constituie caracteristica ei și azi.”
Așadar, cum definiți ceea ce faceți dvs.?
Prin ceea ce fac, propun o transgresare istorică în doi paşi: primul pas este spre înapoi. Dar nu pentru o întoarcere regresivă, ci pentru a-mi structura un elan progresist: tradiţia lucrului în lemn! O artă veche cât lumea. Numai că această veche, poate cea mai veche dintre arte, din păcate, a fost parcată sute de ani, prin formule imitative şi stereotipe, în zona meşteşugului. Aceasta este determinarea şi realizarea celui de-al doilea pas pe care mi l-am propus, de data aceasta exclusiv spre înainte. Dinspre meşteşug spre arta cioplitului în lemn – CRESTĂTURA!
Există o vorbă: „Lemnul are memorie”. Cum vă raportați la ea?
Lemnul este viu și are viață pentru că Dumnezeu l-a făcut așa. Și tot Dumnezeu i-a dat și memorie. De altfel, cred că orice este viu are memorie dar puțini oameni au acces la asemenea informații. Câți s-ar putea aventura să spună că ei au acces la memoria unui copac? Deși, există o știință numită dendrologie, cu care am avut tangență în perioada de masterat. Ea se ocupă, printre altele, cu analiza inelelor anuale ale arborilor. Cu ajutorul ei se poate afla vârsta arborelui, condițiile climatice, adică dacă au fost ani secetoși sau ploioși, și bolile pe care le-a avut sau le are un copac. Aceste măsurători se pot realiza atunci când arborele este în picioare, adică viu sau după ce a fost tăiat.
Cum și când ați început să crestați în lemn și care au fost motivațiile?
Într-o bună zi, după multe frământări existențiale, căutându-mi drumul și scopul în viață, Dumnezeu mi-a arătat că aceasta este calea mea. Copil fiind, mergeam cu unchiul meu și cu verișorul meu foarte des în pădure. Iubeam și iubesc și astăzi pădurea, energia care este acolo și starea pe care o primesc. Dar lucrul şi lucrarea mâinilor m-a uimit dintotdeauna. Iar atunci când am văzut un obiect sau un lucru făcut de mâna omului, cu minuţie, cu atenţie şi cu migală, l-am admirat. Motivele străvechi cu atât mai mult m-au atras în comparaţie cu arta modernă.
Ce unelte vă însoțesc în procesul creației și de unde le procurați?
Pentru a avea o imagine cât mai clară a ceea ce presupune crestătura sunt necesare câteva lămuriri ale acestei tehnici de lucru în comparaţie cu altele. Incizia, sculptura, horjarea sunt modalităţile de ornamentare a lemnului cel mai des confundate cu crestătura şi uneori chiar între ele. Cunoscând tehnica de lucru şi uneltele, lucrurile încep să se limpezească. Decorul trăieşte prin suprafaţa în care pătrunde în cazul crestăturii, sau prin suprafaţa care se detaşează în cazul sculpturii. În sculptură se folosesc dălți, de diferite tipuri, forme și mărimi.
Pe mine însă m-a cucerit în chip fascinant această frumusețe mirabilă care rezultă în urma tăieturilor realizate doar cu ajutorul cuțitului. Aceasta face diferenţa. Regula de lucru dă definiţia! În arta mea nu se folosesc alte scule şi/sau dispozitive! O bucată de lemn, un creion, un compas, un liniar şi… un cuțit! Acestea sunt singurele obiecte de care se foloseşte un artist crestător în lemn. Puncte şi linii! Prin unirea acestora, după anumite principi și reguli coordonatoare, rezultă forme şi motive geometrice sau liniare care conţin o bogăție artistică ameţitoare, încărcată de multiple simboluri și mesaje.
Ce rol joacă sacrul în creațiile dumneavoastră? Ce motive folosiți pe obiectele pe care le crestați și ce semnificații au acestea?
Din multitudinea de simboluri pe care le-am împrumutat și pe care le folosesc, se numără unele care prin definiție sunt sacre. Și aici mă refer doar la două dintre ele, la cruce și la triunghi. Pe 99 % dintre obiectele vechi din lemn, care au crestături, veți găsi simbolul crucii. Simbol pe care specialiștii, și aici mă refer la Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, în Dicționarul de simboluri, îl numesc „semn al semnelor”.
Crucea este al treile dintre cele patru simboluri fundamentale alături de centru, cerc și pătrat. Este un simbol fundamental încă din Antichitatea cea mai îndepărtată.
Triunghiul, un alt simbol pe care îl tai în lemn, are și el o încărcătură sacră. Triunghiul în general dar în mod special triunghiul echilateral, se suprapune cu simbolistica numărului trei. Astfel Triunghiul echilateral este un simbol al Sfintei Treimi. În funcție de tipul de tăietură și de cum sunt desenate motivele și apoi încrestate, anumite elemente sugerează ideea de Treime Întreită.
De asemenea, ce fel de obiecte lucrați?
Fiind ancorat în contemporaneitate, am încercat să mă adaptez nevoilor semenilor mei și am ales să fac obiecte practice. Obiecte precum rame încrestate sau cruci. Astfel, fiecare om poate să aibă în casă un obiect încărcat cu motive din trecutul străbunilor săi. În paralel, lucrez și la alte obiecte, mai complexe și care se apropie mai mult de zona artei contemporane, folosind însă elemente străvechi.
Ce considerați că este cel mai important de știut și înțeles despre arta crestăturilor în lemn?
Faptul că străarta este nemuritoare! Ea face parte din patrimoniul cultural național, ține de identitatea unui neam, dar aparţine artei universale. Fără ea, planeta va fi mai săracă şi universul mai suferind. Iar legat de străartă, acesta este un termen care definește adânc și profund ceea ce simt și ceea ce reprezintă ceea ce fac. Un termen pe care l-am împrumutat și pe care mi l-am însușit. Atunci când am auzit pentru prima dată rostit acest cuvânt, de la scriitorul Cornel Constatin Ciomâzgă, am avut o revelație. A fost de ca și când cineva mi-a luat un văl de pe ochi. Care mi-a dezvăluit tot ceea ce lecturasem până atunci despre crestătură și nu înțelesesem pe deplin. Atunci s-a produs un declic și am zărit o secțiune în istoria identitară care a născut crestătura.
(interviu realizat de Roxana – Ioana Ancuța, revista Taifasuri, nr. 1033 / 01.07.2025)
